Stau cu cracii bronzati la solar pe biroul corporatist si ma apuca filozofiile. Nu am ce face daca boss-ul are draci si nu are chef sa vada pe nimeni, inclusiv pe mine. Ascult "Deftones - Digital Bath" si imi vine dorul de duca.
Vreau sa ma urc in masina si sa plec departe de birou, casa, telefoane mobile, net, playlist-uri, de cotidian. M-am saturat de cafele in 4 culori cu prietenele si pranzuri simandicoase cu masculi care mai de care mai feroce, de nopti pierdute prin cluburi in fum si aburi de alcool si afterhours si mai generatoare de dureri de cap, de replici penibile de agatat, de buchete de flori si sms-uri. Vreau... nu stiu ce vreau.
Acum 2 ani aveam pace dar vroiam agitatie, iubeam si eram iubita neconditionat dar vroiam aventura. Vroiam sa arat mai bine, sa ma distrez mai bine, sa am o cariera. Acum le am pe toate dar oare sunt si mai fericita? Si daca nu, de ce? Doar pentru faptul ca din viata mea lipseste un el, ca atunci, cu care sa impart tot ?!? Nu imi lipseste D., era un magar, sau cel putin a devenit unul, imi lipseste restul...noi. Sau nu?
Adevarul e ca dupa 6 ani de relatie monogama e a dracu' de dulce libertatea, insa cu un pret pe masura. La un an dupa divort ma intreb: e mai bine sa fii orb si fericit, sau sa VEZI si sa te ingrozesti? In acest an m-am schimbat, si fizic si mental, am devenit mult mai... senzoriala. Traiesc fiecare clipa la maxim, SIMT altfel, oameni, intamplari, secunde, insa le simt atat aroma dulce cat si cea amara, si revine obsedant aceeasi intrebare. La ce bun sa vezi daca toti din jur sunt orbi, ancorati iremediabil in realitatile lor superficiale, fara consistenta, fara... senzatii, teleghidati parca de o mentalitate colectiva plina de stereotipuri.
Ma uit la parintii mei si ii urasc. Ii urasc pentru ca se iubesc atat de mult cum nu am mai vazut decat in filme. Sunt impreuna din adolescenta si inca isi traiesc dragostea ca atunci. Cand am divortat incercau sa fie alaturi de mine, dar nu era in puterea lor sa inteleaga. Au inimile curate, ei nu stiu ce inseamna sa suferi din iubire, sa ai impresia ca cineva iti sfasaie intrega fiinta pentru ca asa vrea. Chiar si acum, au 50 de ani, pluteste o chimie intre ei cat sa dai de pereti cu tabelul lui Mendeleev si toate paharele Berzelius. Am fost crescuta cu principii precum cel ca iubirea e cel mai important lucru in viata asta de rahat, singura care conteaza cu adevarat, si l-am vazut pus in practica la ei. Fac amor ca orbii, de fiecare data cand au ocazia. Da, si ei sunt orbi, insa au avut norocul sa vada unul prin ochii celuilalt. Sunt niste oameni extraordinari, nu puteam sa cer parinti mai buni, insa ei sa fie motivul pentru care cu atata pasiune caut dragostea?
"Rodrigo Leao - Pasion" m-a convins. Maine plec, inchid telefoanele, las... pe cineva sa ma lege la ochi.